Elena Mărgineanu: Sistemul de educație din Republica Moldova trece printr-o criză
Sistemul educațional din Republica Moldova trece printr-o perioadă de tensiune și dezechilibru: salarii insuficiente, birocrație excesivă, infrastructură neadaptată și o orientare tot mai accentuată spre formalism, în detrimentul calității reale a predării.
În acest context, discuția despre disciplină, valori umane, conținutul manualelor, incluziune, digitalizare și viitorul școlilor din sate devine mai necesară ca oricînd. În interviul de mai jos, lectorul universitar, doctorul în drept și conferențiarul universitar Elena Mărgineanu vorbește direct despre cauzele care împing profesorii să părăsească sistemul, despre ruptura care apare în gimnaziu, despre manualele complicate și lipsa consecutivității, dar și despre ce ar însemna o direcție sănătoasă: respect pentru pedagog, ritm de învățare adaptat, logică în școală, activități extracurriculare și investiții care să ajungă la cît mai multe instituții.
Dacă ar fi să punctați trei dintre cele mai mari probleme, care ar fi acestea? Înțeleg că sînt mai multe, dar haideți să ne referim la trei dintre cele mai dureroase.
Elena Mărgineanu: Aici ar trebui să fac o mică nuanțare între școală și universitate. Eu predau la universitate și am doar trei ani de experiență la școală. Totuși, există probleme generale valabile pentru întregul sistem de învățămînt. În primul rînd, este salarizarea. De aici pornește totul. Pe lîngă salarizare, vorbim despre birocrație excesivă și infrastructură insuficient dezvoltată. Dacă am avea investiții mai mari în salarizare, inevitabil și calitatea actului de predare s-ar îmbunătăți. Profesorii, pedagogii, învățătorii ar avea mai mult timp și mai multă energie pentru a investi în pregătirea lecțiilor și în perfecționarea profesională. Pas cu pas, acest lucru ar genera o dezvoltare reală a sistemului.
Se află sistemul educațional din Republica Moldova într-o criză în momentul de față?
Elena Mărgineanu: Da, absolut. Sistemul se află într-o criză. Se investește mai mult în partea formală și mai puțin în calitate. Cînd mă refer la partea formală, am în vedere indicatorii și raportările prezentate recent de domnul ministru în Parlament. Nu le-aș critica în totalitate. Chiar dacă sînt din opoziție și aș putea aduce argumente contra, problema principală este accentul pus pe formalism și mult prea puțin pe calitatea reală a procesului educațional. Acest dezechilibru erodează sistemul. Se pune prea puțin accent pe valorile umane. Aici ar trebui să începem. Este nevoie de o rețetă simplă: ridicarea prestigiului pedagogului prin salarizare adecvată și, concomitent, investiții reale în calitatea procesului și în formarea valorilor. Copiii trebuie să înțeleagă că este important să se comporte frumos cu colegii, să vorbească respectuos cu cei mai mari, să respecte vîrstnicii pentru înțelepciunea lor. În grădinițe ar trebui promovate povești și exemple despre bunătate, despre frumusețea culturii și a originilor. În prezent, accentele nu sînt puse corect în ceea ce privește calitatea procesului educațional.
Unde vedeți cel mai mare decalaj: în infrastructură, în calitatea predării sau în politicile publice?
Elena Mărgineanu: Este dificil să evidențiez un singur element. Să presupunem că rezolvăm problema salarizării. În prezent, un tînăr pedagog primește cu aproximativ 40% mai puțin decît media pe economie. Evident că profesia nu este atractivă pentru tineri, iar calitatea sistemului suferă. Să presupunem că oferim un stimulent economic atractiv și că tinerii inteligenți și creativi vin în sistem. Mai rămîne însă problema exagerării valorilor materiale în societate. Consider că ar fi necesară o anumită uniformizare — nu în sens intelectual, ci în ceea ce privește prezența la școală. Diferențele sociale dintre copiii din familii mai înstărite și cei din familii mai modeste sînt prea vizibile. Aceste diferențe generează complexe și tensiuni.
O uniformă școlară sau reguli clare privind ținuta ar putea reduce aceste discrepanțe. De exemplu, o cămașă albă sau albastră, un pulover simplu — astfel încît accentul să nu fie pus pe statutul material, ci pe învățare. În același timp, este nevoie de disciplină. Deși uneori disciplina este criticată în numele democrației, fără ea nu poate exista progres în educație. Fără seriozitate față de materii și față de procesul de învățare, sistemul nu poate evolua. Ajungem să apreciem mai mult aparența și discursul superficial decît argumentarea logică și competența.
Care sînt cauzele reale ale plecării profesorilor din sistem și cum ar putea statul, dincolo de salarizare, să motiveze tinerii să vină în domeniu?
Elena Mărgineanu: O posibilă soluție ar fi introducerea unui an obligatoriu de practică pentru anumite specializări. De exemplu, la Universitatea Pedagogică sau la Universitatea Tehnică, studenții din ultimul an ar putea preda la școlile din țară — matematică, fizică sau alte discipline. Ultimul an de studii ar putea deveni an de practică reală la catedră. Un procent dintre acești studenți, chiar dacă nu foarte mare, ar descoperi bucuria de a preda și ar alege să rămînă în sistem. Astfel, treptat, s-ar crește numărul tinerilor care își asumă această profesie.
Ce îi motivează pe profesorii care rămîn totuși în sistem, dacă nu aspectul financiar?
Elena Mărgineanu: Credința. Credința în Dumnezeu și în sensul muncii lor. Cînd știi că faci un lucru util, bun și corect, chiar în pofida dificultăților, alegi să rămîi. Vorbim despre profesorul dedicat, care își continuă activitatea fără a transmite frustrare sau negativism copiilor. Acesta este, în esență, pedagogul care rămîne în sistem din convingere, din vocație și din responsabilitate față de dezvoltarea societății.
Să recunoaștem că o bună parte dintre noi a fost obișnuită cu o educație „cu biciul”, dacă înțelegeți la ce mă refer. Profesorul își impunea autoritatea, iar elevii, din frică, învățau în anumite situații. Astăzi se vorbește foarte mult despre drepturi și mult mai rar despre obligații. Cum vedeți dumneavoastră situația din domeniul educației? Pentru că, totuși, s-a pierdut importanța profesorului și autoritatea lui în fața elevului. Desigur, nici extrema cu „biciul” nu este bună, dar există și cealaltă față a monedei.
Elena Mărgineanu: Corect. Noi am trecut dintr-o extremă în alta — de la disciplină rigidă la o democrație nesănătoasă. Cu cîțiva ani în urmă am avut o situație interesantă cu o colegă mai în vîrstă decît mine cu 20 de ani, pe care o respect enorm pentru experiența, înțelepciunea și bunătatea ei față de copii. Este pedagog universitar și a predat și la școală. Într-o clasă de liceu, o elevă stătea pe telefon și făcea gălăgie. Colega mea a rugat-o o dată, de două ori, politicos: „Te rog frumos, sîntem la lecție, trebuie să ascultăm. Acesta este procesul educativ.”
La care eleva i-a răspuns într-un mod lipsit de respect. A fost un șoc. Un asemenea comportament nu poate fi acceptat. Ține de bun-simț și de respectul elementar față de profesor. Și atunci ne întrebăm: de unde pornește această problemă? Care este rădăcina?
După mai multe reflecții, am ajuns la o concluzie aparent paradoxală: am deteriorat calitatea procesului educațional și consecutivitatea materiei predate. Dacă la grădiniță nu punem accent pe povești, pe exemple despre bunătate și valori umane, ci încercăm să pregătim copilul direct pentru școală, greșim. La grădiniță copilul trebuie să învețe prin joc ce înseamnă valorile umane. Aceștia sînt „cei șapte ani de acasă”, în care formăm inteligența emoțională. Însă procesul a fost denaturat. Totul a devenit mecanic, orientat spre performanță timpurie. La clasele primare, materia nu trebuie predată rapid și în volum mare. Ea trebuie să fie simplă, etapizată, prezentată consecutiv. Fiecare informație trebuie exersată pînă devine abilitate automatizată: adunarea, scăderea, înmulțirea, tabla înmulțirii, formularea propozițiilor. Acestea necesită timp. Riscul apare atunci cînd toată această avalanșă de informații este comprimată într-un interval scurt. Dacă un copil lipsește cîteva lecții sau nu înțelege o temă, pierde firul. Cognitiv, începe să creadă că nu este capabil.
Mecanismul psihologic devine unul de autoapărare: devalorizează procesul de studiu. Își pune eticheta „școala nu este pentru mine”. Problema reală este viteza prea mare de transmitere a informației, care nu ține cont de ritmul diferit al copiilor. Este evident: în clasele primare copiii sînt veseli, activi, desenează, dansează. Ruptura apare în clasele V–VI, iar în clasa a VII-a mulți devin pasivi.
Această presiune timpurie determină un mecanism de respingere a sistemului educațional. Nu este corect. Complexitatea trebuie introdusă treptat, nu din start. Altfel, copilul se blochează — poate nu fizic, dar emoțional și psihologic.
Tot mai des apar în spațiul public cazuri de bullying — între elevi, între profesori și elevi și invers. De unde credeți că provine această accentuare a fenomenului în școli și universități?
Elena Mărgineanu: Aș menționa două aspecte. Primul: este nevoie de mai multă dragoste și prezență reală în familie. Copilul trebuie să simtă sprijin, coerență și afecțiune acasă. Al doilea: această formă de democrație înțeleasă greșit, care înseamnă „nu te implica în viața altuia”.
Rolul pedagogului este acela de al doilea părinte. Dacă vede că ceva nu este în regulă, nu doar că are dreptul, ci și responsabilitatea de a interveni: să întrebe ce se întîmplă, să ofere ajutor, să ghideze cu blîndețe. Astăzi, însă, se promovează ideea că profesorul trebuie să se limiteze strict la predare. Eu nu cred că este suficient.
Lipsa de implicare și lipsa afecțiunii din familie, combinate cu o libertate exagerată, creează terenul pentru agresivitate. În familie, copilul trebuie să simtă armonie. Să plece la școală după o îmbrățișare, după o urare de bine. Valorile familiale sînt fundamentale. Într-un mediu armonios, copilul nu simte nevoia să fie agresiv sau să se afirme prin umilirea altuia. El știe că este acceptat acasă și că are libertatea de a se dezvolta. Iar un copil care se simte acceptat devine mai echilibrat, mai flexibil și mai puțin agresiv.
În ultima perioadă se vorbește foarte mult despre incluziune, inclusiv despre integrarea copiilor cu dizabilități, cu autism, cu sindrom Down și alte cerințe speciale în sistemul educațional. Desigur, și acești copii au dreptul la educație. Cum vedeți dumneavoastră această incluziune? Cît de bine este ea implementată în țara noastră și unde considerați că se greșește?
Elena Mărgineanu: Subiectul este sensibil și trebuie abordat cu realism. Integrarea copiilor cu cerințe educaționale speciale în aceleași clase cu copii care au un alt ritm de învățare nu este întotdeauna potrivită. În același timp, trebuie să înțelegem că numărul copiilor cu cerințe speciale este în creștere, inclusiv al celor cu autism. Statisticile internaționale arată o creștere semnificativă a acestor cazuri, iar inevitabil și la noi vor exista tot mai multe situații de acest tip.
În opinia mea, copiii cu cerințe speciale trebuie să învețe în clase separate, cu profesori specializați, programe adaptate și metodici adecvate nevoilor lor. La fel, copiii care au un ritm obișnuit de învățare trebuie să își continue procesul educațional conform propriului ritm. Dacă îi plasăm pe toți în aceeași clasă, riscăm să nu îi ajutăm nici pe unii, nici pe ceilalți. Calitatea procesului educațional poate avea de suferit.
O soluție rezonabilă ar fi ca, în cadrul aceleiași instituții, să existe clase separate pentru copiii cu cerințe speciale. Astfel, în pauze sau în spațiile comune, copiii pot interacționa, pot înțelege că aceasta este o realitate a societății, dar procesul de învățare propriu-zis să fie organizat separat, pentru a răspunde nevoilor fiecăruia.
În ultima perioadă se discută tot mai des despre închiderea școlilor din sate. Autoritățile motivează că numărul copiilor este prea mic și că întreținerea instituțiilor devine costisitoare pentru stat. Care este opinia dumneavoastră? Este sau nu justificată închiderea școlilor din localitățile mici?
Elena Mărgineanu: Închiderea unei unități de învățămînt într-o localitate nu este o soluție potrivită. Ministerul a stabilit un plafon minim de 10 elevi pentru funcționarea unei școli. Însă întrebarea este: care ar trebui să fie, în mod real, acest prag? Eu cred că ar trebui să fie mai mic. Chiar și dacă sînt trei sau patru copii, ar trebui să existe un spațiu educațional unde aceștia să poată învăța. Școala nu înseamnă neapărat o clădire mare cu zeci de săli de clasă. Școala înseamnă un spațiu, oricît de modest, unde există un pedagog care predă.
Reorganizarea administrativă este posibilă — comasarea grădiniței cu școala primară sau utilizarea unor spații din primărie ori alte instituții locale. Dar activitatea educațională trebuie menținută. Ideea de a transporta copiii în alte localități printr-o rețea de autobuze nu mi se pare cea mai potrivită soluție. Mai eficient ar fi organizarea lecțiilor în schimburi și asigurarea prezenței profesorilor în localitate. În cazul unui număr foarte mic de elevi, pot exista clase mixte la nivel primar. Important este ca unitatea educațională să rămînă în sat.
Dar dacă într-o localitate nu există nici măcar un profesor, cum poate fi menținută școala?
Elena Mărgineanu: Se pot găsi soluții prin cooperarea dintre mai multe localități și organizarea activității în schimburi.
Profesorii trebuie motivați și remunerați corespunzător pentru a activa în astfel de condiții. Există riscul pierderii identității localităților prin comasarea școlilor?
Elena Mărgineanu: Dacă se comasează instituții de același nivel din mai multe localități, atunci da, există acest risc. O localitate fără școală își pierde atractivitatea pentru familiile tinere. Pentru o familie, existența unei școli este un indicator esențial. Fără școală, satul intră treptat în declin. Indiferent dacă sînt trei sau zece elevi, trebuie păstrat un spațiu educațional. Există soluții creative, dar școala trebuie să rămînă.
Cu alte cuvinte, comasarea școlilor poate duce la dispariția satelor? Dacă este vorba despre comasarea între mai multe localități, atunci da, acesta este un risc real. Este actualul model de finanțare al școlilor și universităților unul eficient sau necesită schimbări?
lena Mărgineanu: Recent, ministerul a propus trecerea unor instituții la autogestiune financiară. Aceasta presupune ca instituțiile să își gestioneze singure achizițiile și lucrările de infrastructură. În trecut existau situații în care reparațiile erau coordonate centralizat, iar directorii rămîneau responsabili pentru rezultate nesatisfăcătoare. O mai mare autonomie financiară este un pas pozitiv. Nu ne referim neapărat la mărimea fondurilor, ci la libertatea instituției de a le gestiona eficient.
Problema majoră rămîne însă insuficiența resurselor. În era informațională, elevii au nevoie nu doar de lecții, ci și de activități extracurriculare — cercuri de artă, cluburi sportive, activități culturale. Pentru acestea este nevoie de infrastructură și finanțare. În același timp, se investesc resurse semnificative în proiecte precum „școala model” sau „școala de leadership”, ceea ce presupune concentrarea fondurilor într-un număr limitat de instituții.
În opinia mea, ar fi mai utilă o distribuire mai echilibrată a resurselor pentru a îmbunătăți condițiile în mai multe școli. Aceasta este însă o opțiune de politică publică a ministerului.
În opinia mea, ar fi mai utilă o distribuire mai echilibrată a resurselor pentru a îmbunătăți condițiile în mai multe școli. Aceasta este însă o opțiune de politică publică a ministerului.
Cît de pregătite sînt școlile pentru investiții moderne în laboratoare, digitalizare și infrastructură?
Elena Mărgineanu: Este vorba despre dorință și finanțe. O clădire, o cameră, o clasă este întotdeauna pregătită să fie reparată. Totul ține de dorință și de posibilități.
