Inoportunitatea curentă a unei uniri între Republica Moldova și România
În istoria Republicii Moldova și a României au existat atît exemple de aliere, cît și exemple de confruntare. În ultimii 100 de ani am traversat evenimente care ne-au cizelat substanțial și am ajuns astăzi să coexistăm în armonie ca două state, subiecte ale dreptului internațional.
Poziția oficială a României a fost mereu una de recunoaștere a independenței, suveranității și neutralității Republicii Moldova, iar această poziție a fost susținută și de atitudinea reciproc prietenoasă a majorității populației celor două state. România este, în prezent, cel mai mare partener comercial al Republicii Moldova, iar Moldova reprezintă puntea de legătură geostrategică a României cu Estul. Întrucît Moldova a rămas mai în urmă în privința dezvoltării economice, aceasta s-ar putea confrunta cu uneltiri secrete din partea unor actori ai statului vecin, în vederea realizării unei „înghițiri” teritoriale. Totuși, securitatea în regiunea Europei de Est poate fi asigurată doar printr-un dialog transparent, bazat pe respectul reciproc al intereselor, al statalității și al treburilor interne. Prin urmare, relația diplomatică și respectarea egalității suverane a statelor reprezintă o strategie vitală atît pentru Moldova, cît și pentru România.
Recunoaștem rădăcinile comune, dar reiterăm prioritatea de a ne axa pe perspectiva alegerii unui viitor care să mențină regiunea Europei de Est în pace și armonie. Oamenii de știință au adunat date și artefacte arheologice, antropologice, genetice și culturale care arată că populațiile care trăiesc în Moldova și România au rădăcini milenare adînci. Totodată, acestea demonstrează că, în regiunea carpato-danubiano-nistreană, a locuit un popor străvechi, cu propria sa istorie și cultură, iar noi nu sîntem descendenții Romei. Teritoriul dintre Prut și Nistru nu a fost niciodată cotropit de Imperiul Roman, ci a făcut parte din „Dacia Liberă”. Prin urmare, ar fi incorect ca, în secolul al XIX-lea, statul care a moștenit identitatea seculară a acestui pămînt să preia identitatea unui imperiu care nici măcar nu pășit pe acest teritoriu. Pînă la revenirea la numitorul nostru comun, „Dacia”, este nevoie de pregătire. În prezent nu sîntem pregătiți pentru o unire care să aducă beneficii. Dimpotrivă, am putea fi folosiți ca unelte în interesul altor actori, ceea ce, pe de o parte, ar ataca securitatea regională, creînd calamități socio-economice care ar putea arunca România din rîndul jucătorilor internaționali stabili, așa cum a fost aruncată Ucraina, iar pe de altă parte ar adînci disputele de natură identitară dintre moldoveni și români.
Nici Moldova, nici România nu sînt pregătite pentru unire, iar ambele sînt sortite să sufere în cazul unei „uniri” forțate, la acest moment inoportun din istorie. În schimb, ambele țări pot alege să prospere dacă se susțin reciproc ca state suverane pe arena internațională, avînd în comun valorile creștin-ortodoxe.
România are nevoie să-și recapete suveranitatea de sub neo-colonialismul vestic, ambalat sub forma unor valori, și să redevină proprietară asupra propriilor resurse naturale, precum și stăpînă asupra deciziilor de politică internă. Moldova, la rîndul său, are nevoie de o recuperare economică pentru a nu deveni o povară și de politici care să pună pe primul plan interesul național și cetățeanul propriu, nu doleanțele externe și recomandările experților străini. Ambele state se află, indirect, în relații de tip vasal–senior cu „partenerii externi de dezvoltare”, în sensul contemporan neo-progresist. Prin urmare, vulnerabilitatea separată nu doar că nu va fi „anihilată”, nici măcar nu va fi doar cumulată, ci se va amplifica exponențial în cazul unei potențiale „uniri”, rezultînd într-o vulnerabilitate extremă, exploatabilă prin șantaj de orice entitate cointeresată (statală, interstatală, privată comercială, non-comercială etc.).
A păstrat România, bogată în resurse naturale, controlul asupra acestora în procesul aderării și după aderarea la UE? Ne-am uni cu o Românie bogată sau cu o Românie în care active semnificative aparțin proprietarilor străini? Un grup francez este acționar majoritar la operatorul bucureștean de apă și canalizare. Companiile străine joacă un rol important în sectorul energetic, avînd prezență în furnizare, distribuție (precum E.ON, care a preluat active de la stat), producție și explorare. În 2015, unele surse menționau că 40% din terenurile agricole ale României erau cumpărate de cetățeni și entități străine, ceea ce reprezenta circa 5,3 milioane de hectare de teren agricol. Întreaga suprafață a Republicii Moldova este de puțin peste 3,3 milioane de hectare, dintre care aproape 2,4 milioane sînt terenuri agricole. Pentru claritate schematică, România a vîndut deja străinilor terenurile agricole echivalente cu două Moldove. În Republica Moldova, cetățenii străini, persoanele juridice străine, precum și cele cu capital social străin nu au dreptul de a cumpăra terenuri cu destinație agricolă sau din fondul forestier, conform legislației (Codul funciar nr. 22/2024, art. 21). Astfel, interesul național este protejat prin lege, iar mecanismul de protecție poate fi îmbunătățit printr-o aplicare mai responsabilă. România permite străinilor să cumpere terenuri, aceasta fiind o condiție a UE, iar într-o eventuală „unire” va prevala legea română. Moldovenii ar dori să se unească cu România în speranța unei bunăstări mai mari, însă nu este aceasta o capcană, în care intrăm cu puțin și ne trezim că și acest puțin este cedat altora?
Ambele state se află într-o stagnare economică, agravată de vulnerabilități endemice. Ambele cunosc mișcări sociale de indignare colectivă, alimentate de nemulțumiri socio-economice, cu o polarizare extremă ce erodează coeziunea socială. Dacă statele nu identifică un numitor comun de împăcare socială pe plan intern, cum ar putea reuși acest lucru pe plan interstatal? Dimpotrivă, ciocnirile sociale dintre moldoveni și români ar putea atinge noi culmi, ceea ce nu este un deziderat nici pentru Moldova, nici pentru România. Aceste verigi slabe și divizări pot fi exploatate de entități străine în detrimentul interesului național. O astfel de evoluție a evenimentelor trebuie evitată, iar relațiile de prietenie dintre cele două popoare frățești trebuie menținute.
- Și de ce să pierdem Transnistria, care va „dispărea” automat în cazul unei „uniri”? Reintegrarea Transnistriei trebuie să fie obiectivul principal al Republicii Moldova în această etapă. Acest lucru este necesar din mai multe motive, dintre care enumerăm:
- unul dintre cele mai mari rîuri din Europa, Nistrul, pe o lungime de 660 km, va deveni un rîu interior al Moldovei, creînd oportunități enorme pentru dezvoltarea economică a teritoriilor riverane și a țării în ansamblu;
- potențialul economic combinat al celor două părți ale unei țări reunificate va crea o sinergie pentru dezvoltarea statului reintegrat;
- va crește semnificativ nivelul de autosuficiență al economiei moldovenești;
- vor fi soluționate problemele legate de aprovizionarea cu energie a Republicii Moldova;
- majoritatea populației din Transnistria este formată din moldoveni, care se vor întoarce la unitatea lor politică naturală.
II. Aspecte practice ale unirii și consecințe. Fantezii reale, bazate pe experiența istorică
Romantismul privind „unirea”, formulat simplist prin ideea „o să ne unim și o să trăim mai bine”, este, mai curînd, periculos. Expunem mai jos cîteva nuanțe pragmatice privind ceea ce ar urma să se întîmple în eventualitatea lichidării statalității Republicii Moldova și a absorbției acesteia de către România.
Lichidarea APC-ului și modificări în APL. Se impune a nota că, într-un scenariu al unirii, Republica Moldova ar fi lichidată ca stat și s-ar transforma într-un județ („județul Basarabia”) sau în cîteva județe, iar centrul decizional asupra tuturor instituțiilor ar fi transferat către APC-ul din România. Aceasta înseamnă că: (1) centrul de decizie se transferă la București și (2) funcțiile de conducere și manageriale din sectorul public, din Chișinău, ar fi preluate de români. Directiva Bucureștiului ar fi trimiterea propriilor oameni în funcțiile-cheie ale sistemului moldovenesc, pentru a asigura eficiența supunerii și a transferului puterii de decizie către București. Aceasta ar viza directorii instituțiilor publice, în special șefii de direcție sau de departament, majoritatea directorilor de școli, managerii spitalelor, decanii facultăților universităților de stat, conducerea Institutului Național al Justiției, președinții instanțelor, conducerea din procuratură, ofițerii de poliție și alte structuri ale forțelor de ordine – conducerea din sistem, în ansamblu, ar fi înlocuită cu români. Moldovenii ar avea posibilitatea de a participa la concursuri pentru funcțiile publice de execuție, nu și pentru cele de conducere (tehnic, moldovenii ar avea dreptul să participe la concursuri pentru ocuparea funcțiilor publice de conducere, însă nu ar avea nici prioritate, nici șanse egale cu „frații” români. Prin urmare, ar fi puțin probabil ca un moldovean să ajungă în funcții de conducere, *decît poate prin recunoașterea unei obediențe ideologice neclintite).
Înlocuirea pedagogilor moldoveni cu români. Munca intelectuală și de cercetare ar fi preluată de români. Concursurile ar fi organizate de români, iar pentru o bună parte a pedagogilor din Chișinău indicația ar fi să se deplaseze către sate și orașe din mediul rural pentru a suplini deficitul. O parte considerabilă a cadrelor didactice din Chișinău ar fi înlocuită cu cadre din România. Nu studenții de la pedagogie din România ar veni să predea în satele din Moldova, ci, dimpotrivă, învățătorii din Chișinău ar fi înlocuiți și transferați către sate. Învățătorii din mediul rural ar fi, cel mai probabil, mai rar înlocuiți, cu excepția unor categorii dacă s-ar considera necesar din rațiuni strategice – de exemplu, pentru ocuparea funcției de profesor de limba română și/sau de istorie, românii ar avea prioritate dacă ar participa la concurs, în orice instituție de învățămînt din Moldova, la orice nivel. Aceasta ar genera o ironie cu gust amar pentru mulți moldoveni: cei care rîvnesc cel mai mult la unirea cu România și se consideră „intelectuali” prin aceasta ar fi, în multe cazuri, primii înlocuiți cu români.
Astăzi, în școală se prezintă „Siberia de gheață” și atrocitățile comise de ruși. Mîine însă, în școală ne-am putea aminti și de atrocitățile comise de jandarmii români. Nu considerăm corecte niciuna dintre abordări, pe care le vedem ca asimetrice și manipulatorii. Mesajul, însă, este următorul: avînd neutralitate și fiind separați, avînd lideri pro-europeni și relații bune cu România, putem discuta despre nostalgia unității. Însă, odată uniți, orice agitare a stării de spirit în societate va scoate la iveală sechelele vechi și conflictele noastre istorice.
Ghișeul din București pentru necesitățile moldovenilor simpli. Moldovenii din orice colț al țării, care se deplasau la Chișinău pentru a-și rezolva treburi mai importante, ar fi nevoiți, de acum, să se deplaseze pînă la București. Se impune a nota că birocrația UE și birocrația din România sînt mult mai complicate decît cele din Moldova de astăzi. Aceasta presupune că, pentru perfectarea unor documente sau soluționarea unor aspecte importante ale vieții cotidiene, moldovenii ar fi nevoiți să-și planifice (ca timp și buget) mai multe deplasări către noua capitală, aflată la circa 480 km de Chișinău. Comoditatea tehnică și procedurală a vieții de zi cu zi pentru oamenii simpli din Moldova s-ar complica înzecit. Documentele moldovenilor ar fi perfectate, deja, de români (inclusiv prin noua rețea a fostei Agenții a Serviciilor Publice – ASP).
Activitatea ÎMM-urilor din Moldova. Ținînd cont de birocrația UE și de specificul sistemului românesc, antreprenorii și proprietarii întreprinderilor mici și mijlocii din Moldova ar avea pe seama lor mai multe fișe de raportare, mai multe taxe, autorizații, criterii mai aspre pentru desfășurarea activității economice și mai multe controale ale inspectorilor români, pentru verificarea conformității cu cerințele noului stat. Desigur, Inspectoratul de Stat ar fi cel român, iar, în condițiile în care elita administrativă ar fi înlocuită cu manageri români, verificările antreprenorilor moldoveni ar fi efectuate de inspectori români. Fiecare antreprenor din Republica Moldova trebuie să înțeleagă acest lucru și să-și imagineze cum se va răsfrînge asupra activității sale!
Aceasta ar provoca un val de insolvență în rîndul IMM-urilor din Moldova. În cazul lichidării statalității și al formării „României Mari”, din punctul de vedere al accesului la o piață unică de desfacere, care scenariu devine mai probabil: (a) marfa moldovenească va ajunge mai ușor pe piața română sau (b) marfa românească va fi mai ușor distribuită pe piața moldovenească? Marfa moldovenească ar putea, într-adevăr, avea acces la piața română, însă producătorii moldoveni ar rămîne semnificativ mai puțini la număr, chiar și comparativ cu situația de astăzi din Republica Moldova, chiar și în condițiile actuale privind inflația și prețul resurselor energetice. Mitul că „moldovenii vor exporta mai mult în UE” trebuie elucidat.
Impozite mai mari. România are cote mai mari pentru mai multe impozite-cheie comparativ cu Republica Moldova în 2026, în special la nivel local și în ceea ce privește proprietățile. De exemplu, în România impozitul pe proprietate a crescut. În prezent, impozitul pentru un apartament de 60 m² în București ajunge la 590 RON, ceea ce reprezintă aproximativ 2300 lei moldovenești. Imaginați-vă cum vor achita moldovenii taxele pe proprietate și impozitele pentru „imobile de lux”. Rata impozitului pe venit și pe dividende este, de asemenea, mai mare: 12% și 6% în Moldova, respectiv 16% și 8% în România.
Presiunea economică a pensiilor. Aproape 700 de mii de moldoveni sînt vîrstnici, iar populația nu întinerește. Odată absorbiți de România, acești oameni ar fi integrați în sistemul comun de pensionare. Pentru cazurile individuale (moldoveni cu dublă cetățenie), deși răspîndite, această practică nu avea un impact imediat și era examinată în aceeași ordine ca și dosarele cetățenilor români. Dacă pensia este echivalată și ridicată la nivelul României, mulți moldoveni care și-au muncit tinerețea peste hotare ar reveni acasă. Astfel, numărul vîrstnicilor moldoveni ar crește. De aici apar două întrebări: (a) care va fi presiunea economică asupra României și dacă aceasta va rezista? (b) România va merge pe echivalarea pensiilor sau va opta pentru un model etapizat, oferind moldovenilor o pensie mai mică decît românilor, argumentînd, pe bună dreptate, că nu am contribuit la sistemul de asigurări, spunînd astfel: „acum mai puțin, dar peste o generație, cînd o să contribuiți și voi ca noi, cu impozite ca la noi, poate și pensii o să vă dăm ca la noi”.
Mitul creării locurilor de muncă în Moldova. Forța de muncă din România se confruntă cu un deficit semnificativ, estimat la aproape 600.000 de angajați la începutul anului 2026. În acest context, ce este mai rațional pentru România: să deschidă locuri atractive de muncă în Moldova sau să invite moldovenii la lucru în România? Un moldovean este un angajat mai comod decît un imigrant. România își acoperă deficitul de forță de muncă prin moldoveni, iar moldovenii pleacă pentru un salariu nesemnificativ mai mare.
În plus, dispersarea unui buget auster către un teritoriu nou, aflat în declin demografic, nu este nici cea mai eficientă, nici cea mai populară decizie pentru guvernul României.
Dezamăgirea diasporei revenite. Mulți moldoveni din diasporă, obosiți de muncă grea, dar cu opinii mereu aprinse în domeniul politicii, vor crede în ideea „unirea ne va salva, acum avem o casă mai mare și mai frumoasă” și vor reveni acasă în „România Mare” pentru a se angaja. În spațiul public circulă o opinie manipulativă, precum că „din Moldova au plecat cele mai luminate minți”. Nu sîntem de acord cu această afirmație, însă înțelegem că mulți dintre cei plecați se percep drept prea „luminați” pentru „lipsa oportunităților de dezvoltare din Moldova”. Acest contingent ar reveni în „România Mare” plin de elan pentru a ocupa funcții manageriale și de conducere. Totuși, există o probabilitate foarte mare ca aceștia să fie întîmpinați cu o redirecționare prietenoasă către aceleași munci „executive” și/sau „responsabile” ca și peste hotare. Elita și funcțiile intelectuale ar fi păstrate tacit pentru români. Desigur, vor exista excepții în care un moldovean va fi promovat, însă acestea vor fi, mai curînd, rare, iar pentru o astfel de promovare, în aceleași condiții, un moldovean va trebui să demonstreze performanțe duble pentru a fi măcar evaluat egal. Aici, trezirea la realitate va fi foarte dură. Moldovenii își vor da seama că „Moldova cu oportunități mici” nu mai există: există doar România, care are nevoie de muncitori la fabrică, așa cum are nevoie Germania, așa cum are nevoie Franța, așa cum au nevoie toți. Și atît. „Acasă, în Moldova” a fost lichidat benevol. Iar cea mai amară realizare va fi aceea că moldovenii, de bună voie și din vădită ignoranță față de exercițiile gîndirii critice, au aplaudat și au susținut această auto-distrugere!
Resursele energetice. România are unele dintre cele mai mari prețuri la energia electrică pentru consumatorii casnici din UE și se află în top 20 la nivel global, în privința celor mai ridicate prețuri. În acest punct, moldovenii își vor aminti că ar fi putut avea gaz ieftin de la ruși și electricitate ieftină de la Cuciurgan. În 2019, Moldova achita circa 4,7 lei/m³ pentru gaz și 2,5 lei/kWh pentru electricitate. În 2026, prețurile sînt de cîteva ori mai mari, ca reflexie a unei politici incorecte adoptate de guvernul de la Chișinău. Totuși, ca stat separat, Moldova încă are șanse să revină la o politică adecvată și să renegocieze prețuri mai convenabile pentru economia sa, în timp ce o absorbție în cadrul României ar face din prețurile mari singura opțiune posibilă.
Decalajul de infrastructură. România are o infrastructură mai dezvoltată decît Moldova. Investițiile necesare pe malul stîng al Prutului sînt colosale și foarte dificil de egalat ca amploare și cost. Calea ferată are standarde diferite ale ecartamentului, nu este electrificată, dispune de material rulant învechit și de o logistică slabă. Chișinăul are un singur aeroport, limitat ca hub regional; rutele sînt deja stabilite și ar trebui integrate într-un nou sistem unificat. Moldova nu are niciun metru de autostradă, iar proiectul Odessa–Chișinău–Iași este discutat de mulți ani, fiind dificil de implementat chiar și ca prioritate națională pentru un guvern care a beneficiat de susținerea UE timp de cinci ani. Atît infrastructura educațională, cît și cea medicală din mediul rural necesită investiții. Presiunea financiară și tehnică pentru îmbunătățirea infrastructurii din Moldova este foarte mare chiar și pentru bugetul unui stat, iar ca pretenție județeană, în competiție pentru fonduri cu alte județe din România, este puțin probabil să fie alocată o asemenea „porție” de investiții. În același timp, o politică economică adecvată a unui stat independent, care și-a creat propriul sistem financiar eficient și relații internaționale lipsite de conotații ideologice, poate oferi într-un timp scurt un impuls puternic dezvoltării statului moldovenesc.
Construcția centrelor pentru imigranți ilegali, obligatorie ca „cotă” UE. Orice stat membru al UE are o cotă obligatorie de imigranți ilegali pe care trebuie să o accepte, în baza „solidarității obligatorii” stabilite prin decizia Bruxelles-ului, prin Pactul UE privind Migrația și Azilul. Aceasta înseamnă fie primirea a minimum 30.000 de imigranți ilegali pe an (de regulă non-europeni și non-creștini), fie achitarea unei taxe de 20.000 de euro pentru fiecare imigrant refuzat. Se apropie momentul în care România va trebui să se alinieze acestor „standarde europene”. În acest context, nu excludem interesul strategic al României de a construi astfel de campusuri pentru imigranți ilegali pe teritoriul nou dobîndit (în Moldova), pentru a menține intact, cultural, spațiul românesc. Unde este mai realist ca Bucureștiul, în interesul său, să decidă construcția unui centru de azil pentru migranți din Siria, Afganistan, Algeria, Somalia etc.: (a) la Brăila, lîngă Brașov sau în Hunedoara ori (b) la Cahul, lîngă Anenii Noi sau la Drochia?
Astăzi, „Uniunea Europeană propune crearea unor centre de migranți în afara frontierelor UE (sau în interior, dar strict controlate), unde să fie trimiși solicitanții de azil ale căror cereri au fost respinse, pentru a gestiona imigrația ilegală, iar procesul de azil să fie coordonat de Agenția Uniunii Europene pentru Azil (EUAA), care sprijină statele membre în implementarea sistemului de azil european, în timp ce statele au propriile instituții, cum era Inspectoratul General pentru Migrație (IGM), pentru a gestiona migranții pe teritoriul lor.”
În cazul unei uniri cu România, probabilitatea ca Moldova să se trezească cu migranți din Maroc este mai mare decît cea de a se trezi cu investitori din Monaco (cel puțin în conjunctura geopolitică și macroeconomică actuală). Această diferență trebuie înțeleasă de moldoveni.
Transnistria și Găgăuzia. Cum se rezolvă problema transnistreană? De fapt, această întrebare este suficientă pentru ca orice om rațional să înțeleagă că „unirea” acum este un subiect fantasmagoric. Dacă s-ar realiza „unirea”, atunci orice punct de verificare vamală la Prut ar fi demontat, însă rămîne întrebarea: cum se va securiza Nistrul? Se va pune sîrmă ghimpată pe Nistru? Se vor amplasa puncte de verificare, iar garda de frontieră va fi transferată spre Nistru? Cum vor fi protejate drepturile moldovenilor din Transnistria, care constituie majoritatea populației? În contextul în care România nu are autonomii teritoriale în sensul unui nivel administrativ distinct, cum va fi asigurată autonomia teritorială a Găgăuziei și cum va fi asigurată comunicarea cu reprezentanții săi locali? Nordul Moldovei are, de asemenea, un pronunțat caracter slav în componența sa lingvistică.
Amplasarea bazelor NATO pe teritoriul Moldovei. UE se înarmează într-un ritm accelerat. „Reînarmarea Europei cu 800 de miliarde” se referă la „Planul de reînarmare a Europei / Readiness 2030” al Comisiei Europene, lansat în martie 2025, care vizează deblocarea a pînă la 800 de miliarde de euro în cheltuieli suplimentare pentru apărare pînă în 2030, prin pîrghii financiare precum flexibilitatea regulilor fiscale, noul instrument Security Action for Europe (SAFE) pentru achiziții comune, utilizarea fondurilor UE (BEI, fonduri de coeziune) și mobilizarea capitalului privat – toate în scopul stimulării capacităților și industriei europene de apărare.
După primul și al doilea război mondial, Rusia a învățat o regulă din timpuri străvechi: „a doua regulă a unui împărat înțelept este să nu lupte pe propriul teren”. Iar, în lipsa experienței de luptă a trupelor europene din ultimele decenii, o eventuală confruntare „Europa–Rusia” ar putea avea loc, cel mai probabil, pe terenul interior al Europei, la frontiera cu Rusia, și nu în interiorul Rusiei, la frontiera cu Europa.
Astfel, prima zonă de frontieră cu Estul, care găzduiește baze militare NATO sau alte unități militare străine, se află în cel mai ridicat risc de securitate și distrugere. Dacă frontiera UE–NATO este în România, vulnerabilă este România. Dacă Moldova intră în UE și NATO, devenind noua frontieră, vulnerabilă devine Moldova. Interesul României este să mute acest risc de pe teritoriul său mai spre est. Mutarea bazelor NATO între Prut și Nistru ar face ca terenul distrus în prima confruntare să fie „Basarabia”, nu Constanța. Interesul Moldovei este ca acest risc să nu fie pe teritoriul său.
În 1991, la prăbușirea URSS, România nu era în NATO și avea relații relativ prietenoase cu Rusia. Atunci, unirea cu Moldova ar fi fost posibilă.
Astăzi, România este în NATO și este supusă unor decizii UE puternic anti-ruse. În aceste condiții, unirea Moldovei cu România nu poate fi realizată pașnic.
Diferența de conjunctură este enormă: în 1991 exista o fereastră de unire; acum există o fereastră de catastrofă.
Mai mult decît atît, deși la prima vedere se prezintă drept „un avantaj pentru România” ideea de a se elibera de pericol prin mutarea bazelor militare în Moldova, realitatea este alta: unirea nu reduce riscul, ci îl amplifică. Ea crește probabilitatea declanșării unui conflict, iar șansa de a fi implicați în distrugeri, în formula unei „Românii Mari”, devine net mai mare decît în statutul „României actuale”.
Aproximativ 15% din populația Republicii Moldova are limba rusă ca limbă maternă (fără a include Transnistria, care ar adăuga încă aproximativ 375 de mii de vorbitori nativi), iar majoritatea covîrșitoare a moldovenilor înțeleg sau vorbesc limba rusă ca a doua limbă. Lichidarea Republicii Moldova și impunerea unor reguli străine (românești) ar crea vulnerabilități pentru vorbitorii de limbă rusă, indiferent de etnie, situație care poate deveni un argument solid pentru Federația Rusă, invocînd protejarea intereselor persoanelor care s-ar declara discriminate. Astfel, chiar dacă România ar părea că se eliberează de statutul de „zona 0” a vulnerabilității maxime, în realitate își crește exponențial probabilitatea de a intra într-un conflict, indiferent de poziționarea geografică a riscului. Cu alte cuvinte, unirea cu Moldova îi aduce României șanse mai mari de a declanșa un nou război, cu prejudicii irecuperabile pentru sine.
Revenind la ideea că, cel mai probabil, moldovenii vor pleca la muncă în România, iar spațiul dintre Prut și Nistru se va depopula și mai mult: va fi în interesul României să oprească exodul moldovenilor din Moldova? Puțin probabil. Conceptual, cu cît un teritoriu este populat de mai puțini oameni, cu atît este mai ușor de controlat și administrat. Din perspectivă strategică, României i-ar putea conveni o depopulare accelerată a Moldovei, pe parcursul a 30 de ani, păstrînd doar minimul funcțional pentru un județ. Preluarea terenurilor și a aparatului administrativ s-ar face astfel cu obstacole mai mici, iar peste una sau două generații, lansarea unui program de repopulare ar putea omogeniza masa civică, cu cetățeni lipsiți de memoria unui „neam moldovenesc”.
Astfel, nu dispare doar „granița dintre noi”. În 50 de ani, prin manevre de remodelare mecanică a demografiei, dispare „conceptul de moldovean” și, implicit, dreptul de a-l utiliza. Da, dispare și dreptul de a-l utiliza, întrucît cenzura aplicată ar putea plasa „moldovenismul” în categoria „extremismului”, așa cum se întîmplă astăzi în România.
România, la fel ca alte țări din Europa de Est – precum Ucraina, Bulgaria, Polonia, Estonia etc. – poate fi, totodată, o piesă într-un joc străin. Este o tactică eficientă, și deloc rar întîlnită, să folosești dorința unui actor împotriva lui. Cu cît mai mult (sau mai hapsîn) România crede într-un cîștig profitabil din exploatarea Moldovei, realizată „elegant”, cu pagube minime, printr-o retorică dulce a „unirii”, cu atît mai eficientă poate fi capcana pregătită de alți actori, mai mari, de pe arena internațională.
Tot mai des vedem cum dreptul internațional este încălcat de „cei care își pot permite”, iar standardele sînt interpretate diferit de „cei care pretind că dețin virtuți”. Moldova, o rotiță foarte mică, dar într-o anumită măsură importantă pentru Rusia; România, cu Roșia Montană, apă, pămînt și alte resurse atractive pentru exploatare; și ambele plasate la răscrucea dintre Vest (UE), Est (Rusia) și Sud (Turcia) – fac ca regiunea, în ansamblu, să poată deveni un teren interesant pentru experimente. Iar experimentele se fac mai ușor atunci cînd societatea este în zbucium și există clustere divizate.
Prin urmare, toate fenomenele expuse mai sus, precum și multe altele încă neatinse (dar care urmează a fi discutate odată ce moldovenii și românii se trezesc la ce înseamnă, de facto, această unire), vor genera avalanșe sociale extrem de neplăcute.
Efectul invers: dezbinarea socială. Unirea fizică, eventuală, în mod paradoxal la prima vedere, dar absolut logică la o analiză atentă, ar degenera într-o dezbinare uriașă și aproape iremediabilă între români și moldoveni, care s-ar amplifica în timp.
Ciocnirile dintre vorbitorii de limbă rusă și români pot ridica temperatura criminalității în areal. Mai feroce, însă, ar putea deveni altercațiile dintre români și moldoveni, în momentul în care moldovenii ar fi primii vizați de insulte pentru exprimarea nemulțumirii față de rezultatul unirii. Românii ar face cunoștință cu o dimensiune nouă: lexicul necenzurat rusesc, izbucnit din frustrarea moldovenilor obijduiți. Situația ar degenera atunci cînd românii ar formula noi denigrări, mai „cizelate”, aruncîndu-le spre moldoveni și subliniindu-le slăbiciunile. De aici, dezbinarea ar crește exponențial cu fiecare rundă.
Dacă noul stat nu devine victima unui război între Europa și Rusia, conflictele dintre români și moldoveni ar putea totuși escalada pînă la o stare aproape iremediabilă („dacă nu ne lovesc rușii, ne mîncăm între noi”). O asemenea evoluție nu este de dorit. Trebuie să înțelegem că, în prezent, nu sîntem pregătiți pentru o unire pașnică, aducătoare de prosperitate pentru ambele state. Românii și moldovenii pot conviețui în armonie și înțelegere reciprocă în situații particulare, în medii speciale, în contexte în care unul sau altul a ales conștient și asumat să se integreze în mediul celuilalt. Însă, ca unire totală a popoarelor, realizată în acest moment al istoriei, efectul ar fi negativ. Atît Moldova, cît și România trebuie să se dezvolte, în primul rînd, spiritual și la nivel de conștiință, reflectînd această dezvoltare în plan etico-moral și în capacitatea de a lucra în echipă (armonie socială internă), precum și în abilitatea de a-și construi inițial propria patrie (stare economică și materială).
În loc să redeschidem răni vechi și puncte sensibile în aceeași „bucătărie”, este mai înțelept să menținem o relație de prietenie printr-o distanță normativă. Înțelepciunea populară spune: „nu închideți două vecine gospodine într-o bucătărie, că iese fum… nu din bucătărie, ci din gospodine”.
III. Considerații finale
Respectăm decizia României de a rămîne în UE, în forma sa actuală, însă majoritatea moldovenilor nu se aliniază în totalitate acestui vector, preluat manipulativ de guvernare, în forma în care există astăzi. Majoritatea moldovenilor nu doresc cote de imigranți ilegali, nu doresc „valorile europene” în forma propagandei mișcărilor LGBT și BDSM, nu doresc taxe mai mari pe carbon, iar pentru a ne proteja întreprinzătorii nu avem nevoie de și mai multă birocrație, așa cum propune Bruxelles-ul și acceptă Bucureștiul.
„Ajutor frățesc” înseamnă, în primul rînd, dorința sinceră ca „fratele” tău să se dezvolte. Nu întotdeauna este așa, însă ajutorul pe care România îl acordă Moldovei și bunăvoința cu care românii au fost mereu primiți în Moldova denotă legături puternice, pe care le recunoaștem. Dar a afirma că prietenia României poate exista doar cu precondiția ca Moldova să-și înceteze existența ca stat și să-și nege identitatea părinților, neamul și fibra sa ca popor moldovenesc nu este corect în fața lui Dumnezeu.
În ciuda sărăciei temporare din punct de vedere socio-economic, Moldova are obligația și dreptul să-și mențină statalitatea și omenia. Căci, cu doar doi ani în urmă, eram mai bogați și ne putem reface pozițiile într-un timp relativ scurt.
Înțelegem interesul României de a-și extinde teritoriile, strategic, fără conflict, prin instrumente de tip soft power. Însă, în acest context geopolitic, în această stare etico-morală și socio-economică, și mai ales în această încleștare a intereselor străine în regiune – atît față de Ucraina, cît și față de România – ceea ce ar putea părea un cîștig pentru România pe termen scurt poate escalada într-un conflict inutil și iremediabil pe termen lung, alimentat de forțe străine.
Ținînd cont de realitatea geopolitică, economică și socială, dar mai ales de interesele actorilor străini, România ar putea deveni ținta unor planuri neprietenoase din exterior, prin exploatarea „ideii de unire”, așa cum Ucraina a fost folosită prin exploatarea „anti-rusismului”. Industria militară și interesele fostelor imperii, care astăzi joacă rolul inclusiv de membri UE, sînt necruțătoare. Inițiativa de a legăna societatea către „o unire” nu izvorăște dintr-un interes nobil.
Pentru a menține pacea în această regiune, Moldova și România trebuie să continue să coexiste, deocamdată, în armonie, fără unire, respectînd totodată statutul de neutralitate al Moldovei.
Reiterăm, astfel, dreptul nostru de a exista ca moldoveni!
P.S. Un lider de stat, precum și o persoană publică aflată într-o funcție de conducere, nu poate milita deschis pentru lichidarea statului pe care îl reprezintă, validînd această lichidare prin incompetența de a- l gestiona. Prin urmare, declarațiile persoanei care ocupă temporar funcția de președinte al Republicii Moldova, precum și ale altor persoane din funcții publice, nu trebuie alimentate, ci sancționate social.
Elena Mărgineanu,
Membru al Consiliului Republican al Partidului Politic Alianța Moldovenii, doctor în drept, conferențiar universitar
